Va invitam sa va abonati la newsletterul nostru!

Ooops! Ceva nu a mers. Încercaţi încă o dată. Adresa de e-mail trebuie să fie validă şi nu trebuie să fi fost înregistrată în baza de date până acum.

V-aţi abonat la newsletter! Vă rugăm să confirmaţi abonarea accesând linkul trimis prin e-mail! Dacă nu aţi primit emailul de confirmare, verificaţi folderele spam/bulk/junk.

Wisława Szymborska, o poezie mai puţin

Miercuri, 1 februarie 2012, a încetat din viaţă din cauza unui cancer la plămâni una dintre cele mai importante voci ale literaturii polone şi laureată a premiului Nobel pentru Literatură în 1996, Wisława Szymborska. Scriitoarea, în vârstă de 88 de ani, se afla în reşedinţa sa din Cracovia, înconjurată de cei apropiaţi. Foto de Michał Rusinek.

Foto: Michał Rusinek
Wisława Szymborska, o poezie mai puţin

Wisława Szymborska (2 iulie 1923 – 1 februarie 2012) s-a născut la Bnin (acum parte din Kórnik), lângă Poznań, Polonia. Familia ei s-a mutat la Cracovia în1931, oraş de care Szymborska se va lega definitiv.

Odată cu începerea celui de-al Doilea Război Mondial (1939),  şi-a continuat studiile, urmând cursuri în clandestinitate. A lucrat la căile ferate din 1943 şi a reuşit să evite deportarea în Germania. Aceasta este perioada în care debutează ca artist grafic, realizând ilustraţia pentru un manual de limbă engleză, şi când începe să scrie poveşti şi, ocazional, poezie.

Din 1945 Szymborska a studiat filologia polonă, apoi sociologia la Universitatea Jagiellonă din Cracovia. Se va implica pe scena literară şi va fi influenţată de Czesław Miłosz, care o va aprecia foarte mult. Primul ei poem, Szukam słowa (Caut cuvântul), apare în martie 1945, în cotidianul Dziennik Polski. Va continua să scrie şi să publice, dar în 1948, din cauza problemelor financiare va renunţa la studii şi se va mărita cu poetul Adam Włodek, căruia îi va fi alături până în 1954. A continuat să realizeze ilustraţii de carte.

Prima ei antologie, publicată în 1949, nu a trecut de cenzura socialistă, Szymborska fiind, totuşi, ca mulţi alţi intelectuali polonezi din generaţia de după război, convinsă de discursul comunist. A dedicat poezii lui Stalin şi Lenin, şi a fost membră a Partidului Muncitoresc Unit Polonez, dar acest lucru a început să se schimbe destul de repede, la finalul anilor ‘50 când, tot asemenea multor intelectuali polonezi, a ajuns să perceapă diferenţele dintre discursul comunist şi realitate. A început să stabilească legături cu intelectualii disidenţi sau aflaţi în exil şi va părăsi partidul în 1966. În anii ’80 avea să aibă o intensă activitate de opoziţie faţă de regimul comunist şi va semna articole în publicaţii anti-comuniste sau în revista “Kultura” - editată la Paris.

A fost o importantă traducătoare în polonă a literaturii franceze, preferând în special poezia barocă şi creaţiile lui Agrippa d'Aubigné.

Wisława Szymborska, în calitatea ei de poetă, eseistă, traducătoare şi ilustratoare de carte a fost una dintre cele mai remarcabile figuri ale literaturii poloneze contemporane. Scriitura ei, deloc stufoasă, este ludică, marcată de ironie, paradox şi contradicţie, abordând cu un zâmbet temele cele mai grave. Societatea şi condiţia umană sunt temele cele mai importante ale operei sale.

Deşi foarte cunoscută în Polonia, unde a primit numeroase premii pentru operele sale, Szymborska a devenit celebră la nivel mondial în 1996, când a primit Premiul Nobel pentru literatură, „pentru o poezie care - cu precizie ironică - permite contextului biologic şi istoric să transpară în fragmente de realitate umană”, după cum îşi argumenta decizia juriul de la Stockholm.

A fost tradusă în aproape toate limbile europene, precum şi în arabă, ebraică, japoneză şi în chineză. 

Opera:

Între 1953 şi 1981 a lucrat în redacţia săptămînalului literar cracovian Życie Literackie (Viaţa literară), în care a ţinut o rubrică de critică literară ce s-a concretizat în mai multe volume de eseuri apărute sub numele de Lektury nadobowiązkowe (Lecturi facultative). A publicat peste 350 de poeme răspîndite în douăsprezece plachete de versuri: Dlatego żyjemy (Pentru asta trăim) 1952, Pytania zadawane sobie (Întrebări adresate mie) 1954, Wołanie do Yeti (Chemare către Yeti) 1957, Sól (Sarea) 1962, Sto pociech (O sută de bucurii) 1967, Wszelki wypadek (Orice eventualitate) 1972, Wielka liczba (Marele număr) 1976, Ludzie na moście (Oameni pe pod) 1986, Koniec i początek (Sfîrşit şi început) 1993, Chwila (Clipa) 2002, Dwukropek (Două puncte) 2005, Tutaj (Aici) 2009. De-a lungul vieţii, a cîştigat o sumedenie de premii, de la Premiul pentru Literatură al Oraşului Cracovia (1954) şi Premiul Ministerului Polonez al Culturii (1963) la Premiul Goethe (1991), Premiul Herder (1995), Premiul PEN Clubului Polonez (1996), sau Premiul Nobel pentru Literatură (1996).

 

Poezii de Wisława Szymborska

Traducere - Doru Radu

 

Laudă surorii mele

Sora mea nu scrie poezii
şi nici nu cred că o să scrie vreodată.
E ca mama ei care niciodată n-a scris poezii,
şi ca tatăl ei care nici el n-a scris poezii niciodată.
Însă sub acoperişul ei mă simt in siguranţă.
Soţul ei n-ar scrie poezii pentru nimic în lume
şi, deja începe să sune ca o poezie găsită,
nici una din rudele mele nu scrie poezii.

Sora mea nu are sertare pline de poezii vechi,
în geantă nu cară niciodată poezii noi,
iar cînd mă invită la masă
ştiu că nu are de gînd să-mi recite nimic.
Însă supele ei sînt delicioase,
iar în casa ei nu vezi manuscrise pătate de cafea.

Sînt o mulţime de familii în care nimeni nu scrie poezii.
Sînt însă multe familii în care o mulţime de persoane scriu poezii.
Uneori poezia se revarsă în cascade de generaţii
provocînd vîrtejuri teribile ce pot chiar dezbina familii.

Sora mea e adepta prozei, iar scrierile ei
se rezumă la dimensiunile unei cărţi poştale
a cărei text promite în fiecare an acelaşi lucru:
cînd se va întoarce
ne va povesti tot,
tot,
tot ce a văzut.

ABC

Nu am să ştiu niciodată
ce a gîndit A despre mine.
Dacă B m-a iertat vreodată.
De ce a susţinut C că totul e în ordine.
Ce rol a avut complicitatea lui D în tăcerea lui E.
Ce a aşteptat F, dacă a aşteptat ceva.
De ce s-a prefăcut G, de vreme ce a ştiut atît de bine.
Ce a ascuns H.
Ce a dorit I să adauge.
Sau dacă, faptul că am fost aproape,
a însemnat ceva
pentru J, pentru K, şi pentru restul alfabetului.

Absenţă

S-ar fi putut întîmpla
ca mama mea să-l ia de soţ
pe domnul Zbigniew B. din Zduńska Wola.
Şi de-ar fi avut o fiică – n-aş fi fost eu aceea.
Ar fi putut fi cineva cu o memorie mult mai bună
pentru nume, feţe, sau melodii auzite doar o dată.
Cineva în stare să recunoască fără greşeală fiecare pasăre.
Cu note excelente la fizică sau chimie,
şi note înfiorătoare la limba polonă.
Cineva care, în secret, să scrie versuri
mult mai interesante decît versurile mele.

S-ar fi putut întîmpla
ca tatăl meu s-o ia de nevastă
pe domnişoara Jadwiga R. din Zakopane.
Şi de-ar fi avut o fiică – n-aş fi fost eu aceea.
Ar fi putut fi o persoană mult mai persuasivă.
Cineva care-ar fi sărit fără frică în apele adînci.
O persoană sociabilă, aptă să simtă emoţia colectivă,
văzută, în permanenţă, în mai multe locuri în acelaşi timp,
însă rareori aplecată peste vreo carte,
adeseori pe maidan, bătînd vreo minge cu băieţii.

S-ar fi putut întîmpla ca cele două fete să se întîlnească,
să meargă la aceeaşi şcoală sau chiar să fie în aceeaşi clasă.
Însă niciodată n-ar fi format o pereche,
nu le-ar fi curs acelaşi sînge-n vine,
şi ar fi stat departe una de cealaltă în fotografiile de grup.

Fetelor, aliniaţi-vă aici
– ar fi strigat fotograful –
cele scunde-n faţă, cele înalte-n spate.
Şi zîmbiţi frumos la semnalul meu.
Mai număraţi-vă o dată!
Sînteţi toate?

– Da, domnule. Toate.

Dacă

Dacă lucrurile ar putea vorbi –
dar dacă ar vorbi, ar putea la fel de bine să şi mintă.
Mai ales cele mici şi neînsemnate,
ca să atragă atenţia asupra lor.

Mă gîndesc cu groază
la ce mi-ar putea spune nasturele tău descheiat,
iar ţie – cheia uşii mele,
mitomană bătrînă.

Trei cuvinte dintre cele mai ciudate

Cînd rostesc cuvîntul Viitor,
prima silabă aparţine deja trecutului.

Cînd rostesc cuvîntul Linişte,
o risipesc.

Cînd rostesc cuvîntul Nimic,
creez ceva ce nu încape în nici o nefiinţă.

Întoarceri

S-a întors acasă. N-a scos nici un cuvînt.
Era limpede – ceva n-a mers aşa cum trebuia.
S-a lungit în pat în hainele ce le purta.
Şi-a tras pătura peste cap.
Şi-a strîns genunchii la piept.
Are aproape patruzeci de ani, dar nu şi în acest moment.
Acum e ca în pîntecul mamei sale,
înveşmîntat în suficiente straturi de piele, adăpostit în întuneric.
Mîine o să ţină un discurs
despre homeostazia în cosmonautica megagalactică.
Acum însă, e ghemuit şi adormit.

Nevasta lui Lot

Probabil am privit în urmă din curiozitate.
Dar e posibil să fi avut şi alte motive.
Am privit în urmă jelindu-mi vasul de argint.
Din neatenţie, în timp ce-mi încheiam sandala.
Să nu mai văd ceafa plină de virtuţi
a soţului meu, Lot.
Ştiam că nici de-aş cădea moartă
nu s-ar opri din drum.
Din nesupunerea unui om înjosit.
Cercetînd dacă pe urme îmi călca cineva.
Lovită de tăcere, sperînd că Dumnezeu se răzgîndise.
Cele două fiice ale noastre dispăruseră peste vîrf de deal.
Simţeam cum îmbătrînesc. Distanţă.
Rătăceam fără sens. Toropeală.
Am privit în urmă aşezîndu-mi desaga pe pămînt.
Am privit în urmă cu teamă, neştiind încotro să păşesc.
În cale mi-au apărut şerpi,
păianjeni, şoareci de cîmp, şi pui de vulturi.
Nici buni, nici răi. Pur şi simplu orice vietate
se chinuia să răzbată prin panica iscată.
Am privit în urmă devastată.
Ruşinată pentru că mă furişam.
Pentru că-mi venea să urlu, să mă-ntorc.
Sau doar pentru rafala de vînt ce mi-a despletit părul
şi mi-a-ndepărtat pentru o clipă veşmîntul ce m-acoperea.
I-am simţit privindu-mă de pe zidurile Sodomei,
i-am simţit izbucnind în rîs, o dată şi încă o dată.
Am privit în urmă cu mînie.
Savurîndu-le soarta cumplită.
Am privit în urmă pentru toate cele menţionate mai sus.
Am privit în urmă fără vreo intenţie.
O piatră mi s-a rotit sub talpă, mîrîind la mine.
Brusc, pămîntul s-a despicat şi mi-a tăiat drumul.
Pe-o margine de crăpătură un hîrciog păşea mărunt,
şi-n acel moment amîndoi am privit în urmă.
Nu, nu. Am continuat să alerg,
m-am tîrît, am încercat să zbor
pînă cînd întunericul s-a prăvălit din ceruri
şi odată cu el ţărînă şi păsări moarte.
Nu am putut să respir şi m-am rotit fără sens.
De cineva m-ar fi văzut şi-ar fi închipuit că dansam.
Probabil am avut ochii deschişi.
Probabil am căzut cu faţa spre oraş.

Bunătatea orbilor

Poetul îşi citeşte versurile în faţa orbilor.
N-ar fi crezut că o să-i fie atît de greu.
Vocea îi tremură.
Mîinile la fel.

Îşi simte fiecare propoziţie
supusă unui test al întunericului.
Trebuie să se descurce singur,
fără ajutorul culorilor sau al luminii.

Un efort mult prea mare
pentru stelele din poemele sale,
pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminiţele, luna,
pentru peştii de culoarea argintului de sub apă,
ori pentru vulturul atît de tăcut din înaltul cerului.

Citeşte – de vreme ce e prea tîrziu să se oprească –
despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiştea-nverzită,
despre acoperişurile roşiatice gata de numărat în vale,
despre numerele nărăvaşe de pe tricourile unor jucători
sau necunoscutul despuiat ce stă în uşa-ntredeschisă.

Şi-ar dori să nu mai menţioneze – deşi nu are de ales –
toţi sfinţii de pe cupola catedralei,
fluturatul unei mîini de la fereastra unui tren,
lentilele microscopului, inelul ce aruncă o sclipire,
pînzele albe din cinematograf, oglinzile, albumul plin de chipuri.

Dar nemăsurată e bunătatea orbilor,
nelimitată le e îngăduinţa, mărinimia.
Ei ascultă, zîmbesc şi aplaudă.

Cîte unul chiar se apropie
cu o carte ţinută pe dos
cerînd un autograf de nevăzut.

Vocabular

― La Pologne? La Pologne? E tare frig acolo, nu-i aşa? ― mă întrebă ea, dîndu-şi importanţă. Căci, cu atît de multe ţări, cele mai favorabile discuţii sînt cele despre vreme.

― O, doamnă ― doresc să-i răspund ― poeţii poporului meu îşi scriu versurile purtînd mănuşi. Nu spun că nu şi le scot niciodată; le dau jos, desigur, dacă razele lunii sînt suficient de calde. Prin asprimea versurilor lor, căci numai astfel se pot descrie zgomotele infernalelor furtuni de acolo, glorifică simpla existenţă a celor ce păstoresc foci. Clasicii îşi scrijelesc odele cu ţurţuri pe bucăţi de gheaţă. Restul, decadenţii, îşi plîng de milă cu lacrimi îngheţate. Iar cei ce vor o moarte sigură prin înecare au nevoie de-un topor, să spargă gheaţa mai întîi. O, doamnă, dragă doamnă.

Asta vreau să-i zic. Dar uit cum se spune la focă în franceză. Şi nu sînt prea sigură nici de ţurţure, nici de topor.

― La Pologne? La Pologne? E tare frig acolo, nu-i aşa?

― Pas du tout ― îi răspund cu răceală.

Unora le place poezia

Unora –
asta înseamnă că nu tuturor.
Nici măcar celor mai mulţi, doar cîtorva.
Nu punem la socoteală şcolile, unde-i impusă,
nu-i socotim nici pe poeţi,
ne dă cam două fiinţe dintr-o mie.

Le place –
dar le place şi supa cu găluşte,
şi complimentele, chiar şi culoarea albastră,
haina cu care s-au obişnuit,
nu mai vorbesc de propria lor părere
sau mîngîiatul unui cîine.

Poezia –
dar ce e poezia?
S-au dat atîtea răspunsuri evazive
la această întrebare.
Nici eu nu ştiu ce-i poezia,
şi mă agăţ de-acest nu ştiu ca de-un colac de salvare.

 

Publicat: 24-03-2015

Unde şi când?